Treptat, în viață, ajungi să recunoști ușor genul de oameni în care nu trebuie să ai încredere într-o noapte ploioasă.

S-au ieftinit toate și abia dacă mai găsești ceva scump. Ceva ca o bijuterie pompoasă sau un sacou de firmă, să te facă să-ți rupi de la gură luni la rând ca să pui deoparte, ca să ți-l permiți. E totul la liber. Dacă economisești, ești un fraier. O să ajungi să tragi cu tot ce-ai adunat la primul brizbriz strălucitor, ca o coțofană. Și-apoi nu mai ai cu ce să te hrănești câteva luni bune. Iar dacă ai fost mai fraier de-atât, lunile se fac ani.

Dacă trece timpul pe lângă tine, fă-te că nu-l recunoști. Întoarce capul, mergi mai departe pe stradă și dacă cumva te trage de mânecă să te certe că nu l-ai salutat, “Nu te-am văzut, ești invizibil pentru mine.”.

Dacă atingi când vezi că doare, s-ar putea să usture. Wasabi pe rană. Dacă înveți să atingi când nu doare, o să treacă drept mângăiere, alinare. Și-atunci o să ți se interpreteze prost drept milă. Dar ne atingem în continuare ca niște proști.

Timizii mor mai repede. Atac de cord, atac cerebral… în general atac. Când nu ataci, ești atacat. Mi-e milă de cei îndrăzneți.

Dacă aș țipa într-un amfiteatru, nu s-ar auzi niciun ecou.

Oamenii care sunt sinceri tot timpul nu știu ce pierd.

Un manifest pentru o cauză personală e la fel de inutil ca o piesă de teatru cu sala goală.